Sacramentul Pocăinţei, izvor de bucurie inefabilă. 600 de tineri preoţi la cursul practic de for intern

(RV - 23 mar 2006) „Curs asupra Forului Intern” ţinut la Penitenţieria Apostolică cuprinzând indicaţii pentru noii preoţi asupra modului de a spovedi. Au participat 600 de preoţi tineri care s-au confruntat cu administrarea unui sacrament al Bisericii care pentru mulţi creştini este cel mai „neplăcut”: sacramentul Pocăinţei. Subiectul a fost tratat săptămâna aceasta în timpul „Cursului de for intern” care se încheie vineri 24 martie la sediul tribunalului Penitenţieriei Apostolice situat în Palazzo della Cancelleria din Roma. Este vorba de un moment de reflecţie asupra celor mai apte modalităţi pentru a-i face pe credincioşi să trăiască în profunzime milostivirea lui Dumnezeu şi a Bisericii. Este momentul iertării sacramentale. Ce sfaturi, ce indicaţii aţi ofieri unui tânăr preot care se pregăteşte să ofere credincioşilor iertarea în sacramentul Reconcilierii? Răspunde regentul Penitenţieriei apostolice, părintele franciscan conventual Gianfranco Girotti:
INS - Înainte de toate eu l-aş invita să fie fidel doctrinei magisterului şi normelor disciplinare care reglementează ministerul reconcilierii şi apoi l-aş invita să se arate primitor, senin, neprecipitat, să nu demonstreze niciodată mirare, nici chiar pentru păcatele cele mai degradante; l-aş invita să fie întotdeauna foarte politicos, dând de înţeles penitentului că nu-şi va pierde niciodată încrederea în el, nici dacă ar mărturisi păcate deosebit de grave.
 
Ce trebuie să evite în mod absolut un preot în timpul mărturisirii sacramentale sau al spovezii?
INS-Socot că duhovnicul, fiind, un „bun medic” al spiritului, trebuie să facă meru uz de bunătate şi niciodată de cuvinte dure, ameninţăroare, de reproş. Duritatea, asprima duhovnicului poate fi uneori fatală pentru mulţi. Regretatul papă Ioan Paul II, tocmai într-un mesaj adresat participanţilor la „Cursul asupra Forului Intern”, a trasat un profil deosebit de semnificativ al figurii umane a preotului duhovnic, indicând că „delicateţea şi caritatea” trebuie să fie trăsăturile distinctive ale duhovnicului: el trebuie să imite „milostivirea” lui Dumnezeu, arătând toată „bunătatea şi umanitatea” Mântuitorului.

Astăzi, în unele regiuni, creştinii se spovedesc prea puţin?
INS- Îmi amintesc că Papa Luciani, Ioan Paul I, de venerată memorie, spunea că după Conciliul din Trento a crescut numărul spovezilor şi a scăzut cel al Împărtăşaniilor; după Conciliul Vatican II, în schimb, au crescut îmărtăşaniile şi s-au redus spovezile. Motivul - cred - este în principal pierderea sensului păcatului, slăbirea sensului ofensei lui Dumnezeu, şi în dependenţă de o etică ce relativizează norma morală, negând că pot exista acte în mod intrinsec ilicite. Cred şi pot afirma că astăzi se înregistrează în mulţi un fel de răcire faţă de sacramentul Pocăinţei.

 
Cum trebuie procedat pentru a-i face pe credincioşi să recurgă mai mult la taina Pocăinţei, a Spovezii?
INS- Consider că trebuie propusă şi introdusă o cateheză adecvată şi aprofundată, amintind că în Reconcilierea sacramentală iertarea lui Dumnezeu este izvor de renaştere spirituală şi principiu de sfinţenie.

 
Cum trebuie tratate unele subiecte delicate? Ma gândesc de pilda la situatii dificile de casatorii ce nu sunt în regula cu Biserica si care implica nu putin credinciosi catolici..
INS- E adevărat, nu rareori în cadrul mărturisirii se prezintă situaţii de o delicateţă deosebită şi de aceea necesită o angajare particulară din partea duhovnicului. Mă gândesc la situaţiile acelor credincioşi uniţi în căsătorie de Biserică care, după divorţ, s-au recăsătorit civil şi care trăiesc într-o legătură invalidă înaintea lui Dumnezeu şi a Bisericii. Mă gândesc la cei care trăiesc ca soţi fără să fi fost uniţi într-o căsătorie validă. Trebuie ţinut cont că, în faţa unor atari situaţii, duhovnicul nu poate proceda cum vrea, după "propriul gust", ci trebuie să se orienteze conform criteriilor obiective ale doctrinei şi vieţii Bisericii. Duhovnicul este doar custode şi administrator al sacramentului reconcilierii şi nu stăpăn. Codul canonic aminteşte că duhovnicul, în calitate de slujitor al Bisericii, trebuie să adere cu fidelitate la învăţătura Magisterului şi la normele date de autoritatea cometentă. El însă nu poate să nu urmeze o pastoraţie ce se inspiră din Evanghelie, făcând astfel ca nimeni să nu desnădăjduiască. Nu trebuie să uite niciodată că Cristos nu a venit pentru a condamna, ci pentru a salva, de aceea duhovnicul trebuie să demonstreze faţă de toţi „atenţie şi respect”.

Care este speranţa ce derivă din sacramentul Pocăinţei sau Reconcilierii?
INS - Reţin că trebuie să se trăiască sacramentul Reconcilierii nu cu angoasa analizei tuturor vinovăţiilor - ca şi cum ar vorba de trecere prin „furcile caudine” - pentru a se apropia de Euharistie, ci ca aducere de mulţumire lui Dumnezeu care iartă. A se şti îmbrăţişaţi din nou de Dumnezeu, a se şti iertaţi de păcate este, fără îndoială, izvor de bucurie inefabilă. În acest sens mărturisirea sacramentală, spovada este plină de speranţă.

 
Aici serviciul în format sonor: