Exerciţiile spirituale în Vatican, a treia zi: "în dificultăţile istoriei, Biserica
trebuie să aibă curajul de a crede în puterea Cuvântului lui Dumnezeu"
RV - 8 mar 2006. Meditaţiile predicate miercuri Papei şi Curiei romane, la cursul
de exerciţii spirituale din Vatican, card. Cé a subliniat necesitatea ca, în noua
evanghelizare, Biserica şi slujitorii ei să aibă o credinţă neclintită în puterea
Cuvântului lui Dumnezeu. Prejudecăţi, ostilitate, indiferenţă: în ciuda mulţimilor
care-l aclamau în repetate rânduri, Isus a trebuit să-şi traseze un culoar printre
aceste dificultăţi în predicarea Evangheliei. De la concitadinii săi, care-l considerau
doar "fiul lemnarului", la cărturarii şi farizeii care în pofida minunilor continuau
să-i ceară semne, evanghelia după sf. Marcu notează şi nu trece cu vederea faptul
că "după un prim moment de entuziasm şi succes în Galilea, Isus a trebuit să înfrunte
o neîncredere din ce în ce mai mare, pînă la abandonul şi îndepărtarea multora, tot
mai numeroşi". "De mai multe ori – a continuat predicatorul în prima meditaţie a zilei,
despre cele trei parabole ale seminţei – Isus subliniază efortul pe care trebuie să-l
depună în a face înţeles mesajul său". Alegerea sa de a vorbi în asemănări, a observat,
corespunde întocmai acestei situaţii de criză, dar cuprinde şi un indiciu a ceea ce
Biserica este chemată să facă în noua evanghelizare: Ins 1 – "Este invitaţia
de a întreprinde cu încredere şi curaj angajarea unei noi evanghelizări având credinţă
în puterea Cuvântului. Slujirea noastră este într-un anumit mod sacrament, munca noastră
este un "acum" al gestului lui Isus care iese şi aruncă sămânţa Cuvântului. Chiar
şi insuccesele sunt o participare la munca sa şi la fidelitatea sa faţă de Tatăl care
este neclintită chiar şi în nereuşită, siguri fiind că în Cuvânt este o putere ce
depăşeşte eforturile noastre şi în virtutea căreia Cuvântul creşte şi aduce roadă
de la sine. Prin urmare, să nu ne lăsăm abătuţi de micimea iniţiativei noastre. De
la Domnul vine puterea care depăşeşte abisul dintre lucrarea noastră şi eficacitatea
suprafirească a slujirii noastre". Cardinalul Cé a meditat asupra celor
trei parabole în parte. Prima, parabola seminţei care creşte de la sine, este simbol
al harului lui Dumnezeu care lucrează dincolo de munca omului. A doua, parabola grăuntelui
de muştar, arată încă o dată rodnicia intervenţiei divine subliniată de disproporţia
dintre începutul şi rezultatul final al predicării. În fine, parabola semănătorului,
unde pământul diferit în care cade sămânţa indică, pe rând, "înstrăinarea totală a
unor persoane faţă de Cuvântul lui Dumnezeu", sau "un Cuvânt primit fără convingere,
din estetism sau convenţie socială", sau "un Cuvânt înăbuşit de grijile acestei lumi".
Dar mai este şi Cuvântul care cade şi rodeşte într-un pământ bun, indicând iniţiativa
lui Dumnezeu şi, totodată, perseverenţa omului: Ins 2 – "Să ne amintim că
în slujirea noastră, are sens şi crucea muncii, inclusiv a muncii de ordin fizic resimţită
de servitorul Evangheliei, care adesea nu cunoaşte orar. Are sens chiar şi falimentul.
Maria era convinsă de micimea ei, era doar slujitoarea Domnului. Dar Cel care este
atotputernic s-a folosit de ea, de tăcerea şi rugăciunea ei, ca să împlinească lucruri
mari în istoria oamenilor". Predicatorul exerciţiilor a trecut,
în a doua meditaţie, la explicarea episodului despre "liniştirea furtunii" (Mc 4,
35-41). Alături de teama apostolilor – omeneşte, lesne de înţeles – iese în contrast
reproşul aproape exagerat al lui Isus. Dar ceea ce pasajul evangheliei vrea să scoată
în evidenţă, a continuat predicatorul, este dorinţa lui Isus ca apostolii să aibă
o credinţă ce rămâne neclintită chiar şi în mijlocul furtunii: Ins 3 – "Acest
episod, pentru sf. Marcu şi pentru noi, este şi o parabolă pentru viaţa Bisericii.
Ea trăieşte în istorie, este marcată şi de slăbiciunea noastră, uneori cunoaşte vremuri
de furtună. În secolul abia încheiat, Biserica a trecut prin furtuni violente şi secolul
abia început este la fel de ameninţător. În momentele de oboseală, Biserica trebuie
să aibă mai ales credinţă în Domnul ei, dar nu se stă sub cruce decât prin puterea
harului!" Aceasta este o experienţă de credinţă pură, "despuiată"
– cum a definit-o patriarhul emerit al Veneţiei – la care este chemat fiecare creştin,
mai ales prin Euharistie, începând cu păstorii Bisericii. Ascultaţi aici acelaşi
serviciu, în format audio: