Rugăciune, post şi pomană în conştiinţa că cine nu-L dă pe Dumnezeu dă prea puţin

(RV - 28 feb 2006) „Isus, văzând mulţimile, i s-a făcut milă de ele”(Mt 9,36): Este tema primului mesaj de Postul Mare a lui Benedict XVI, publicat în 31 ianuarie. Redăm în traducerea noastră începutul mesajului urmat de o amplă sinteză.

”Postul Mare este timpul privilegiat al pelerinajului interior spre Acela care este izvorul milostivirii. Este un pelerinaj în care El ne însoţeşte prin deşertul sărăciei noastre, susţinându-ne în drumul spre bucuria intensă a Paştelui. Şi în „valea întunecoasă” despre care vorbeşte psalmistul (Ps 23,4), în timp ce ispititorul ne sugerează să desnădăjduim sau să punem o speranţă iluzorie în lucrarea mâinilor noastre, Dumnezeu ne păzeşte şi ne susţine. Da, şi astăzi Domnul ascultă strigătul mulţimilor cărora le este foame de bucurie, de pace şi de iubire. Ca în orice epocă, ele se simt abandonate. Cu toate acestea, chiar şi în starea de dezolare din cauza mizeriei, a solitudinii, violenţei şi foametei care lovesc fără deosebire vârstnici, adulţi şi copii, Dumnezeu nu îngăduie ca întunericul ororii să pună stăpânire. Aşa cum a scris iubitul meu predecesor Ioan Paul II, există o „limită divină impusă răului”, şi există milostivirea (Memorie şi identitate, 29). În această perspectivă am voit să pun la începutul acestui mesaj adnotarea evanghelică potrivit căreia „Isus, văzând mulţimile, i s-a făcut milă de ele”. În această lumină aş vrea să mă opresc şi să reflectez asupra chestiunii mult dezbătute între contemporanii noştri: chestiunea dezvoltării. Şi astăzi „privirea” înduioşată a lui Cristos nu încetează să se oprească asupra oamenilor şi popoarelor. El îi priveşte ştiind că „proiectul” divin prevede chemarea lor la mântuire. Isus cunoaşte cursele ce se opun unui atare proiect şi i se face milă de mulţimi: decide să le apere de lupi chiar cu preţul vieţii sale. Cu acea privire Isus îmbrăţişează indivizii şi mulţimile şi încredinţează pe toţi Tatălui, oferindu-se pe sine ca jertfă de ispăşire.”

Cine guvernează şi are în gestiune puterea economică trebuie să promoveze dezvoltarea ţărilor sărace şi să restituie încrederea mulţimilor de disperaţi, aşa cum Biserica încearcă să contribuie la aceasta din iubire faţă de Cristos. Pentru ca globalizarea să aibă un suflet solidar cu dezolaţii lumii, acele mulţimi de oameni care în fiecare zi se confruntă cu mizerie, singurătate, violenţă şi foamete.

Astfel s-ar putea sintetiza apelul lui Benedict XVI adresat atât credincioşilor cât şi guvernanţilor planetei în primul său mesaj pentru Postul Mare. Perioadă liturgică prin antonomasie dedicată convertirii inimii, Postul Mare ajută la a vedea cu ochi diferiţi şi evenimentele omeneşti. „În faţa sfidărilor teribile ale sărăciei unei atât de mari părţi a omenirii - scrie papa - indiferanţa şi închiderea în propriul egoism se pun în contrast insuportabil cu „privirea” lui Cristos. A se conforma „acelei priviri” este primul pas pentru un credincios, invitat să redescopere rugăciunea, dar şi postul şi pomana. Însă mesajul lui Benedict XVI este o invitaţie clară la acţiune, şi nu doar în sensul strict al cuvântului, pentru credincioşi.

Cum am văzut, încă din primele rânduri ale mesajului, papa se opreşte şi meditează la „chestiunea dezvoltării”, în cadrul căreia - observă - se remarcă „de o manieră din ce în ce mai vie şi urgentă responsabilitatea noastră faţă de săracii lumii”. Asupra mulţimilor cărora le este foame de bucurie, de pace şi de iubire” se aşează în fiecare epocă „privirea înduioşată” a lui Cristos. Strigătul lor trebuie ascultat, întrucât, adaugă Pontiful, „şi în starea de dezolare a mizeriei, a solitudinii, violenţei şi foametei, care lovesc fără deosebire vârstnici, adulţi şi copii, Dumnezeu nu permite ca întunericul ororii să domnească nestingherit”. Biserica - recunoaşte papa - a ştiut întotdeauna că „pentru a promova o adevărată dezvoltare este necesar ca privirea noastră asupra omului să se confrunte cu cea a lui Cristos”, astfel ca progresul să nu se traducă într-un răspuns exclusiv la nevoile materiale, dar să ţină seamă şi de „ necesităţile profunde” ale inimii omeneşti. „Pentru aceasta - explică Sfântul Părinte - cea dintâi contribuţie pe care Biserica o oferă dezvoltării omului şi popoarelor nu se concretizează în mijloace materiale sau în soluţii tehnice, ci în vestirea adevărului lui Cristos care educă conştiinţele şi învaţă adevărata demnitate a persoanei şi a muncii, promovând formarea unei culturi care să răspundă cu adevărat tuturor cerinţelor omului”. Cine lucrează potrivit acestei logici evanghelice trăieşte credinţa ca prietenie cu Dumnezeu întrupat, şi asemenea Lui, se face responsabil de nevoile materiale şi spirituale ale aproapelui. Îl priveşte ca mister incomensurabil, demn de nemărginită grijă şi atenţie. Ştie că cine nu-L dă pe Dumnezeu dă prea puţin, cum spunea maica Tereza din Calcutta: "Prima sărăcie a popoarelor este a nu-L cunoaşte pe Cristos". De aceea, trebuie făcut ca oamenii să-L afle pe Dumnezeu în chipul milostiv al lui Cristos: fără această perspectivă, - afirmă Benedict XVI - o civilizaţie nu se constituie pe temelii trainice.

În acest sens, practicarea carităţii faţă de săraci este mai mult decât un gest de filantropie, ci este un dar de milostivire pe care Dumnezeu însuşi îl face săracului. Operele de caritate ale Bisericii - spitale, universităţi, şcoli de formare profesională, micro-întreprinderi - indică, afirmă Papa, o stradă pentru a călăuzi şi astăzi lumea spre o globalizare care să aibă în centrul ei adevăratul bine al omului şi astfel să conducă la adevărata pace”. Este acel „umanism plenar” despre care vorbea papa Paul VI în enciclica sa „Populorum progressio”, citată de Benedict XVI având în vedere deplina ei actualitate. ”Cu aceeaşi compasiune a lui Isus pentru mulţimi - notează Pontiful - Biserica simte şi astăzi ca sarcină proprie a cere celui care are responsabilităţi politice şi deţine pârghiile puterii economice şi financiare să promoveze o dezvoltare bazată pe respectul demnităţii fiecărui om”, inclusiv respectul „libertăţii religioase” care vrea să spună şi libertate de a construi „o lume însufleţită de iubire”.

Benedict XVI încheie mesajul recunoscând erorile „săvârşite în decursul istoriei de către cei care se profesau ucenici ai lui Isus”. Erori care i-au făcut pe unii, presaţi de situaţii urgente, să denatureze mesajul creştin transformându-l într-un „moralism” în care „a face” stă înaintea lui „a crede”. Papa încheie mesajul reamintind că biruinţa asupra răului, asupra scepticismului, este un dar al lui Dumnezeu. De la El, prin primirea sacramentelor, omul poate experimenta iertarea şi iubirea în locul urii şi al neîncrederii.