Adevărata ştire: Dumnezeu ne iubeşte

Vast ecou în mass-media din toată lumea a avut publicarea miercuri 25 ianuarie a primei scrisori enciclice a Papei Benedict XVI „DEUS CARITAS EST”. Pentru toate reproducem un titlu care pare să rezume cât se poate de bine cele exprimate de Sfântul Părinte. „Adevărata ştire: Dumnezeu ne iubeşte”: este titlul unui articol publicat de cotidianul catolic italian „Avvenire”. În enciclica sa Benedict XVI oferă o privire unitară asupra realităţii iubirii: trup şi spirit, subliniază Pontiful, nu trebuie puse în contradicţie; diferitele dimensiuni ale iubirii, eros şi agàpe, constituie o singură realitate; dubla poruncă a iubirii de Dumnezeu şi de aproapele este o singură poruncă.
În Dumnezeu- afirmă Papa- eros şi agàpe coincid: eros este iubirea pasionantă, iubirea care doreşte, care alege. Dumnezeu - afirmă Pontiful- este un iubitor cu toată pasiunea unei adevărate iubiri. Agàpe este iubirea care nu se caută pe sine dar pe altul, iubire ce se dăruieşte gratuit până la oferirea vieţii, până la Cruce. Modul de a iubi al lui Dumnezeu devine măsura iubirii umane. În această fidelitate consistă bucuria omului care este chemat să-l iubească pe aproapele pentru a-l întâlni pe Dumnezeu.
Papa, la acest punct, se întreabă: dar “iubirea se poate comanda?” Dumnezeu- subliniază Benedict XVI- nu comandă un sentiment pe care nu-l putem suscita în noi înşine”. Pe de altă parte “sentimentale se duc şi vin. Sentimentul poate fi o minunată scânteie iniţiala, dar nu este totalitatea iubirii”: “iubirea nu este numai un sentiment”.
Astfel - continuă Papa- Dumnezeu “cel dintâi” ne iubeste şi ne face “să experimentăm iubirea sa şi, din această iniţiativă a lui Dumnezeu, iubirea poate răsări ca răspuns şi în noi”. Un asemenea răspuns reclamă şi “da-ul” intelectului şi al voinţei nostre. Iubirea implică deci “toate potenţialităţile omului” într-un “proces care rămâne continuu în desfăşurare”. Iubirea nu este niciodată “încheiată” şi completă; ea se trasforma în cursul vieţii, se maturizează”. Întâlnirea intimă cu Dumnezeu- scrie Papa - actualizată prin rugăciune, sacramente, ascultarea Cuvântului şi slujirea fraţilor, conduce la comuniunea în a voi, a gândi şi a simţi cu Dumnezeu, a cărui voinţa nu mai apare ca impusă, comandată din exterior: ”vrerea nostră şi voinţa lui Dumnezeu coincid din ce în ce mai mult”: atunci creşte abandonarea în Dumnezeu şi Dumnezeu devine bucuria noastră. “Iubirea (deci) poate fi ‘comandată’ pentru că mai înainte este dăruită”. Acest drum- afirmă Papa- ajunge “să atingă sentimentul” şi ne învaţă să privim “cu ochii lui Cristos”. “Prietenul său” devine” prieten al meu”.
Însă, dacă în viaţa mea- adaugă Sfântul Părinte - neglijez complet atenţia faţă de altul, voind să fiu doar „pios” şi să-mi împlinesc „datoriile religioase”, atunci si raportul cu Dumnezeu devine arid . Un astfel de raport este simplu „corect”, dar fără iubire. Numai disponibilitatea mea de a merge în întâmpinarea aproapelui şi a-i arăta iubire mă face sensibil şi în faţa lui Dumnezeu”. Iubirea de Dumnezeu şi de aproapele este „inseparabilă”. Papa citează aici gestul sfântului Martin din Tours care dă jumătate din mantia sa unui sărac: noaptea îi apare în vis însuşi Isus îmbrăcat cu acea mantie.
Dacă în prima parte a enciclicei Deus caritas est Papa se opreşte asupra „unităţii iubirii în Creaţie şi în istoria Mântuirii”, în a doua parte Benedict XVI se concentrează asupra „exerciţiului iubirii din partea Bisericii în calitatea ei de comunitate de iubire”. Lucrarea de caritate înfăptuită individual sau de întreaga comunitate nu răspunde doar nevoii persoanei ci devine în acelaşi timp acţiune de evanghelizare. Fapta de caritate este o mare ocazie de a răspunde nevoii fratelui în dificultate dar şi instrument şi prilej de vestire a acelei Evanghelii care este Evanghelia carităţii lui Cristos.